Ofrandele și zecimile, practici predominante în multe religii de-a lungul istoriei, constituie contribuții voluntare sau obligatorii în bunuri materiale către o instituție religioasă. Perspectiva lor etică este inseparabilă de sensul noțiunii de dar și sacrificiu. Darul, în general, depășește simpla tranzacție reciprocă. El implică o legătură socială, o obligație de a da înapoi și o afirmare a solidarității comunitare. În context religios, darul capătă însă o dimensiune spirituală, reprezentând o ofrandă către divinitate, un act de recunoaștere a harului primit. Sacrificiul, la rândul său, implică o renunțare la ceva personal, un act voluntar care mărturisește credință și devotament. Gândit în termeni de datorie morală, sacrificiul apare ca act de respect față de divinitate, ca manifestare de supunere față de o lege morală superioară. Acestea fiind spuse, nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu trăiește din ofrandele și zecimile credincioșilor și că, în realitate, consecințele benefice ale acestor practici sunt sociale pentru că ele permit bunăstarea unei comunități sau, cel mai adesea, a unui corp clerical. Prin urmare, din punct de vedere utilitar, ofrandele și zecimile confruntă credința cu o problemă de dreptate socială. Sensul spiritual al ofrandelor și zecimilor în coliziune cu cel al inegalităților economice, precum și impactul acestora asupra capacității credincioșilor de a contribui evidențiază provocări comunitare confesionale în legătură cu a) felul în care sunt redistribuite resursele colectate de instituțiile religioase, b) abuzul de putere și corupția din cadrul instituțiilor religioase care primesc aceste contribuții, c) transparența și responsabilitatea instituțiilor religioase în gestionarea fondurilor colectate. Dincolo de aspectul lor spiritual, ofrandele și zecimile au o dimensiune economică incontestabilă. Ele constituie o sursă de finanțare pentru organizațiile religioase care, în ciuda caracterului ei sacru, asociază dăruirea altruistă cu investiția în capitalul religios și capitalul social care fragilizează semnificația lor spirituală și simbolică. Practica ofrandelor și a zecimilor nu aduce nici un beneficiu lui Dumnezeu. Ea este, în cel mai bun caz, o căutare umană a sensului, o încercare de a da sens existenței și de a transcende condiția umană. Actul de a oferi este un act de angajament personal, o afirmare a credinței și participare într-o comunitate de credincioși marcată de subiectivitatea experienței și semnificația personală pe care fiecare individ o atribuie actului său de a oferi. Căutarea siguranței, confortului și speranței spirituale motivează contribuțiile cu ofrande și zecimi, motivare care participă la construirea identității și a sensului vieții celui care dă. Potențialul materialismului religios în contextul ofrandelor și zecimilor este covârșitor. Importanța acordată bunurilor materiale și, prin urmare, utilizarea lor ca ofrande, denaturează practica și intenția spirituală. Legătura dintre bogăția materială, putere și influență în cadrul comunităților religioase pune sub semnul întrebării autenticitatea credinței și integritatea instituțiilor religioase.
Studiul rețelelor de donații și contra-cadouri face posibilă analiza relațiilor de putere din cadrul comunităților religioase, precum și a mecanismelor de control social asociate acestor practici. Analiza inegalităților economice și impactul acestora asupra contribuțiilor credincioșilor evidențiază din ce în ce mai multe tensiuni între discursurile liderilor religioși despre egalitate, pe de o parte, și realitățile sociale trăite de credincioși, pe de altă parte. În mod paradoxal, în viziunea pragmatică a liderilor spirituali, ofrandele și zecimile sunt o formă de „capital religios”, care permite celor păstoriți să acceseze poziții sociale privilegiate în cadrul comunității. Membrii comunităților religioase sunt, astfel, ierarhizați nu numai în optica instituțională, dar și în practica instituțională comunitară în funcție de potențialul lor material de dăruire. Așa se face că anumite doctrine religioase au favorizat apariția unei etici a muncii și a acumulării de bogăție. Ideea de „vocație” și căutarea semnelor de predestinare divine sunt interpretate ca factori care încurajează acumularea de capital, o parte din acesta putând fi reinvestită în instituții religioase sub formă de ofrande. Corelația dintre succesul economic și evlavie stă la baza potențialul de legitimare socială a materialismului religios. Ofrandele și zecimile, prezentate sub formă de cerințe divine sfinte și de neatins, sunt în realitate un instrument al dinamicii puterii și distincției sociale în cadrul comunităților religioase. „Capital religios”, care desemnează resursele simbolice și materiale – cunoștințe religioase, rețele sociale, bunuri materiale oferite – pe care indivizii le acumulează și le folosesc pentru a naviga prin și a influența domeniul religios, contribuie la reproducerea inegalității sociale, unde indivizii bogați acumulează mai mult capital religios și exercită o putere necontrolată instituțional asupra organizațiilor religioase. Cei bogați, indiferent de spiritualitatea sau moralitatea lor sunt numiți sau aleși cu predilecție în instanțele decizionale ale organizațiilor religioase. Așadar, chiar dacă actul de a oferi exprimă o relație spirituală între individ și Dumnezeu, precum și între individ și comunitatea sa religioasă, valoarea simbolică a ofrandelor și zecimilor este strâns legată de valoarea lor materială. Faptul ca cineva dă mai mult decât ceilalți este considerat în comunitatea respectivă ca semn al devotamentului acelei persoane, conferindu-i un statut mai înalt. Această gândire este constantă, rezistentă în timp în ciuda faptului că materialismul religios nu este un fenomen static. El evoluează în funcție de transformările sociale, economice și politice. Globalizarea, modernizarea și noile tehnologii au impactat practicile spirituale de dăruire, precum și percepția materialismului religios. Creșterea donațiilor online, de exemplu, a schimbat relațiile de putere și mecanismele de control al resurselor. Diversificarea surselor de finanțare pentru instituțiile religioase, precum și presiunea sporită pentru transparență și responsabilitate, a contribuit, de asemenea, la transformarea și complexificarea acestui fenomen religios.
În ciuda tuturor transformărilor sociale, economice, politice, tehnologice sau culturale, ofrandele și zecimile participă azi ca și ieri la crearea unui sentiment de apartenență colectivă prin conectarea persoanelor la o comunitate religioasă comună. Actul de a oferi, mai ales cel desfășurat colectiv în timpul ritualurilor religioase, întărește legăturile sociale și solidaritatea dintre membrii comunității. El contribuie la construirea unei identități colective. Ofrandele și zecimile joacă, astfel, un rol activ în distingerea între diferitele grupuri religioase. Practicile ofrandelor și zecimilor marchează granițele afilierii religioase, creând semne distinctive care ajută la identificarea membrilor unui anumit grup, a unei confesiuni. Aceste limite sunt consolidate prin stabilirea unor sisteme de excludere. De asemenea, învățarea practicilor ofrandelor și zecimilor este o parte integrantă a procesului de socializare religioasă, permițând generațiilor mai tinere să integreze valorile și credințele comunității lor. Așa se explică folosirea copiilor pentru a face colecte în cadrul adunărilor spirituale. Ofrandele și zecimile desemnează practici care participă la construirea unei memorii colective și la transmiterea identităților religioase în timp.
Teologia exploatează dimensiunea spirituală și sacramentală a ofrandelor și a zecimilor, asimilându-le unei jertfe aduse de credincios ca un răspuns la harul divin, o expresie a recunoștinței pentru beneficiile primite. O jertfă care mărturisește dependența ființelor umane de Dumnezeu și recunoașterea de către ele a suveranității divine. În tradiția creștină, de exemplu, jertfa este legată de ideea jertfei lui Isus Hristos pe cruce, act suprem de iubire și dăruire de sine care stabilește relația dintre Dumnezeu și umanitate. Ofrandele și zecimile credincioșilor devin atunci o participare la jertfa lui Hristos, o expresie a recunoștinței pentru mântuirea oferită, dar și o modalitate de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru protecția, îndrumarea sau binecuvântările Sale. În discursul teologic, ofrandele și zecimile sunt un act de devotament și adorație, un mod de a exprima iubirea și respectul față de divin. Ele mărturisesc atașamentul spiritual al individului față de religia și credințele sale. În acest context, ele nu sunt doar un gest material, ci o expresie a relației intime și personale dintre credincios și Dumnezeu, simbolizând abandonul de sine în fața voinței divine și supunerea la transcendență. Oferind o parte din sine – bunuri materiale, timp, talente – individul se unește simbolic cu Dumnezeu și participă la lucrarea sa în lume. Această idee este prezentă în special în teologia sacramentală, unde jertfa este văzută ca un act care sfințește materia și o face un participant la realitatea divină. Din perspectivă teologică, jertfa materială prin ofrande și zecimi este expresia exterioară a unui angajament interior mai profund, un angajament de punere a vieții în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.
Dacă facem abstracție de interpretările vehiculate în jurul lor, ofrandele și zecimile rămân totuși, în mod obiectiv, tranzacții economice lucrative de sorginte omenească puse de unii și de alții pe seama voinței divine în folosul nu al lui Dumnezeu, ci al instituțiilor și organizațiilor religioase.
