Aceasta nu este neapărat o moștenire a regimului totalitar al cărui punct apoteotic a fost încarnat de Ceaușescu, rămas și azi în conștiința unei bune părți a populației, numite nostalgice, drept Mesia poporului român. Ea ține în principal de cultura română, profund ancorată în religiozitate, care alimentează imaginarul social și reprezentările colective cu valori, principii, repere în care salvarea vine de la persoane nu de la instituții. După 1989, când România ia calea democrației și a proiectelor de integrare în structurile supranaționale occidentale, președinții aleși de la Iliescu, trecând prin Constantinescu, Băsescu și apoi Iohannis, sunt văzuți că salvatori în raport cu probleme epocii în care au loc alegerile.

Studiile arată că țările în care religia joacă un rol central în viața oamenilor își derivă majoritatea valorilor morale și etice din religie. Este și cazul României, țară religioasă, cu dominantă creștin-ortodoxă de 85,3% (cf. datelor recensământului din 2022) și o instituție religioasă majoritară, BOR-ul, care se află încă pe locul doi după Armată la indicatorul încredere a populației în instituții.

Religia, dar și spiritualitățile populare și cele foarte moderne, inclusiv cele derivate din curentele de dezvoltare personală, foarte prizate de mediile neoprotestante prin pastori care s-au convertit în coach, irigă societatea românească post-decembristă, oferind multora, de la cetățeanul obișnuit, funcționarul public, politicieni până la înalții reprezentanți instituționali, limbajul etic. Acest limbaj etic religios este și mai evident în momentele de reformă instituțională, cum a fost, de exemplu, cazul dezbaterii în jurul temei « familiei tradiționale » și a « pactului civil ». Multe dintre reformele instituționale în legătură cu drepturi civile, seculare, au eșuat în România din cauza acestui substrat religios adânc ce se traduce printr-o puternică relație instituțională între Biserica (a se citi CULTE) și Stat, o relație bazată pe fuziune de interese și nu pe separarea puterilor.

În acest context, multe sunt scenariile care încearcă să explice votul din primul tur la prezidențialele din România, dar foarte puține explică realmente motivarea și orientarea religioasă a acestuia. Desigur, este facil să vorbești despre delirul mistic al candidatului Călin Georgescu, despre amestecul greu de penetrat și de deconstruit al elementelor de limbaj prin care acesta interpretează realitatea și lumea pentru electorat, despre maltratarea religiei, a credinței, a creștinismului, a ortodoxiei etc.

Comentatorii, experții, sociologii, politologii, psihologii, lansatorii de alertă, influencerii (sic !) și alte publicuri sunt chemate pe platourile de televiziune sau în presa mainstream ca să decripteze electoratului ce s-a întâmplat, să îl ghideze pe acesta în înțelegerea realității de partea binelui, în alegerea opțiunii bune. În general, ei aleg o poziționare în reacție, uneori doar propagandistică și, deci, fundamental maniheistă, puțin pedagogică ca și în cazul celei a obiectului criticat, fie ridiculizând discursul candidatului câștigător în primul tur, fie raționalizând o realitate care nu relevă numai de rațional ci și de alte resorturi – iraționale, afective.

Acest vot, după 35 de ani de la Revoluție, rămâne unul profund mesianic prin raportare la religiozitatea crescută a României, care reprezintă referențialul politic, economic, social, cultural etc. al românilor și care se declină concret în mai multe axe. Aici vom rezuma doar câteva dintre acestea, rezultate dintr-o cercetare de teren despre relația religie-politică (comunități religioase fizice diasporice și grupuri/comunității religioase online mixte – diaspora și România, studiate pe rețele sociale Facebook și TikTok) derulată pe parcursul anului 2024 în cadrulIARSIC, la Universitatea Paul Valéry. Raportul complet va fi disponibil în 2025.

Prima axa documentată, la care am făcut referire în mai multe rânduri în perspectiva alegerilor și care reprezintă unul dintre impasurile democrației în România, este raportul dintre cultele religioase și politică, care nu respectă de facto principiul de jure al separației puterilor în Stat. O problema din offline care a fost regăsită în online, amendată de votul popular prin clasamentul prosuveranist al primului tur. BOR și celelalte culte religioase au devenit biserici politice, ținând în mâna destinele oamenilor nu în materie de credință, de cauze religioase, ci politice, pierzând astfel, în ochii credincioșilor-cetățeni din caracterul sacru. Am arătat deseori în ce fel implicarea politică a instituțiilor religioase a erodat încrederea oamenilor în acestea.

A două axă, foarte puternică, efect într-o anumită măsură a nerespectării principiului separării puterilor în Stat, este corupția din politică și instituțiile religioase din România. Studii recente arată că majoritatea țărilor corupte au un nivel de religiozitate ridicat și frontiere între Stat și Biserica cvasi-inexistente de facto. În plus, instituțiile religioase susținute de Stat sunt mai puțin susceptibile să denunțe și să se delimiteze de abuzurile comise de politicieni.

Corupția bisericilor, a instituțiilor Statului și a clasei politice este percepută că fiind instituționalizată și de la sine înțeles în România. Ea se declină sub diverse forme : economică-financiară, morală (pedofilia, abuzul sexual, traficul de droguri etc.), educațională (cazul politicienilor și liderilor religioși plagiatori fiind cel mai frecvent). În acest cadru, reacția electoratului care a votat prosuveranist a fost să amendeze nu religia și credința ca atare, care rămân repere de neclintit pentru români, ci modul corupt de utilizare a religiei, moralei, eticii și tradiției de către organizațiile religioase și de politicul mainstream, partidele care au avut puterea de-a lungul timpului. Efectele corupției asupra angajamentului civic al electoratului s-au transformat într-un pericol pentru democrație, votul fiind unul mesianic punitiv. Spuneam ca religia oferă politicului un limbaj etic și, adesea, o adevărată „listă” de reguli de viață, dintre care unele pot fi relevante pentru combaterea corupției. Însă, imaginea publică a instituțiilor religioase din România s-a decredibilizat, fiind în principal un subiect de scandaluri în legătură cu relațiile clientelare practicate.

Efectele corupției, ne conduc la a treia axă, criza autorității religioase și leadershipul religios contestat. Dezvoltarea utilizării rețelelor sociale și a tehnologiilor la îndemna oamenilor au condus la apariția unei „uberizări” a autorității religioase. Această înseamnă că autoritatea instituțiilor în general și a celor religioase inclusiv a liderilor lor  este confruntată cu un refuz al acceptării sistemului instituțional. Autoritatea religioasă « oficială » ca și cea politică este pulverizată și contestată de un model de autoritate digitală care nu se mai bazează pe rețelele instituțiilor tradiționale controlate. Este cazul modului în care a fost profilat candidatul Călin Georgescu. Autoritatea religioasă instituțională a bisericilor este contestată, căci percepută ca fiind coruptă în special în domeniul îndrumării și educației morale. Dacă înainte de rețelele sociale, instituția religioasă tradițională creștină era recunoscută ca furnizor de moralitate, acum apar noi figuri de autoritate, restructurând autoritatea morală și epistemologică, precum și expertiza în problemele instituțiilor religioase. Tensiunile emergente zguduie ierarhiile tradiționale, pe măsură ce internetul și media digitale devin furnizorii preferați de cunoaștere religioasă și de moralitate. Autoritatea este direct proporțională cu notorietatea online a influencerilor, preoților și pastorilor din sistem, dar care îl critică frecvent și deschis. Aceste transformări de autoritate produse de social media corespund, mai general, transformărilor generate de criza instituțiilor societăților noastre (partide politice, instituții și sisteme publice etc.), așa cum au fost descrise de sociologi. Electoratul lui Călin Georgescu și al suveraniștilor s-a hrănit cu toate conținuturile anti-sistem  care sunt astăzi depozitare ale discursului religios, ale credinței, ale dogmei, ale autorității ad-hoc. Legitimitatea, autoritatea și credibilitatea se câștigă pe Internet și nu mai aparține instituțiilor.

În fine, o ultima axă este cea a nivelului de educație și de cultură politică. Deși tendința comentatorilor este să susțină că electoratul care a votat prosuveranist (Călin Geogescu, George Simion, Cristian Terhes etc.) este needucat sau puțin educat, este o eroare. Acest public este neomogen, chiar dacă tendința este de a regăsi o dominantă de electori cu un nivel de studii de la mediu în jos. Ceea ce lipsește acestui electoral este cultura politică, o problema reală a întregii societăți românești în fapt. Ea este conjugată adesea cu nivelul scăzut de cultură și educație politică, civică și democratică a liderilor religioși și politici din mainstream. În acest context, electoratul nu dispune cel mai adesea de instrumentele unei gândiri critice si categoriale. Aici observăm, în mare măsură, efectul politicilor publice eșuate în materie de educație.

Candidatul Călin Georgescu umple, în acest context, un orizont de așteptări atât al celor mai puțin « intelectuali » dintre votanți, oameni simpli care îl așteaptă pe Mesia al României, cât și a celor mai „intelectuali” care îl folosesc ca pe un bici, o otravă, o armă prin care pedepsesc impotența democratică a unei clase politice care nu a reformat țara și a facilitat migrația masivă a românilor în căutare nu numai de o viață economică mai bună, dar și mai puțin coruptă.

În concluzie, cf studiului nostru, Călin Georgescu apare ca opțiune de vot reală în comunități religioase începând cu finalul lunii august, începutul lunii septembrie. Majoritatea discursurilor publice ale candidatului Călin Georgescu, indiferent de formă și de canalul de prezentare, sunt acceptate, pe fondul celor spuse mai sus, ca reacție la probleme de politică externă, de economie, sociale, instituționale, diplomatice, etc. și pentru ca sunt criptate în cheie religioasă, în limbaj spiritual-religios, răspunzând astfel așteptărilor mesianice ale românilor. De altfel, confesiunile religioase fiind foarte adânc contaminate de programele de dezvoltarea personală (mai ales cele neoprotestante), discursul new age, spiritualist al lui Calin Georgescu a prins pe un teren pregătit și în acest sens. În plus, să nu neglijăm faptul că populismul religios și populismul politic au aceleași ingrediente: centralitatea unei figuri carismatice, conducerea carismatică, retorica vocii poporului, discursul salvatorului și ancorarea în antisistem. Evident, de ținut seama și de spațiul dezinstituționalizat de manifestare pe care îl oferă rețelele sociale care nu creează probleme publice online, ci le preiau pe cele offline, le multiplică și le fac disponibile prin gatekeeperi mai mult sau mai puțin legitimi, care ajung să concretizeze în comportamente electorale decisive atitudinile electoratului silențios, din ce în ce mai important. În sfârșit, la aceasta analiză trebuie inclus și rolul potențialelor intervenții invizibile în campanie ale diverselor instituții care nu își respectă perimetrul de acțiune precum serviciile de informații, sau diverși agenți de influență interni sau externi ai diplomației soft.