Evanghelia prosperității este un curent teologic creștin care asociază credința religioasă cu succesul material și sănătatea. El se bazează pe ideea că supunerea credincioasă și ascultarea față de Dumnezeu duc inevitabil la bogăție, sănătate și succes în toate domeniile vieții. Nu este o doctrină monolitică, ci un set de credințe și practici diverse, adesea interconectate, a căror interpretare și aplicare variază considerabil de la o biserică la alta și de la un predicator la altul. Principiile cheie ale „Evangheliei prosperității” includ credința în „legea semănatului și a seceratului”, în care dăruirea financiară către biserică („sămânța”) este interpretată ca o investiție care generează un profit spiritual și material. Mărturisirea pozitivă, vizualizarea și rugăciunea pentru prosperitate sunt, de asemenea, elemente centrale. Accentul este pus pe credință ca instrument de control al realității materiale și de obținere a binecuvântărilor lui Dumnezeu, inclusiv bogăția, vindecarea și succesul. Rădăcinile „Evangheliei prosperității” se găsesc în mișcările cu un accent pe experiența personală și pe puterea Duhului Sfânt din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, forma sa actuală fiind atribuită unor predicatorilor de la mijlocul secolului al XX-lea, precum Oral Roberts, Kenneth Hagin și Kenneth Copeland, care i-au popularizat și sistematizat principiile prin cărți, emisiuni de radio și televiziune sau adunări evanghelice la scară largă. Emisiunile de televiziune și radio, site-urile web și rețelele sociale au permis ca „Evanghelia prosperității” să fie difuzată la un public confesional internațional divers, iar nesubordonarea ei unei ierarhii centralizate i-a facilitat propagarea și permis multiplicarea interpretărilor.
Interpretarea pasajelor biblice folosite în predici pentru a justifica prosperitatea materială, explicația rolului principal al credinței și al confesiunii pozitive în dobândirea averii și locul primordial al rugăciunii și al postului în căutarea prosperității materiale sunt fundamentele teologice ale „Evangheliei prosperității”. Adepții „Evangheliei prosperității” preferă citirea literală a versetelor biblice, văzându-le drept promisiuni directe de la Dumnezeu cu privire la bogăția materială. Pasaje precum 3 Ioan 1:2 – „Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ți meargă bine și sănătatea ta să sporească tot așa cum sporește sufletul tău” – sunt interpretate ca o promisiune de prosperitate fizică și financiară. La fel, pasajele despre binecuvântarea divină (Deuteronom 8:18, Psalmul 1:3) sunt interpretate ca o garanție a bogăției pentru cei care Îl urmează cu credincioșie pe Dumnezeu. Pilda talanților (Matei 25:14-30) este folosită și pentru a ilustra ideea că Dumnezeu îi răsplătește pe cei care își investesc resursele (financiare în acest caz). Aceste interpretări sunt selective și în afara contextului pentru că Biblia nu promovează bogăția materială ca scop final al vieții creștine. Contextul istoric și cultural al pasajelor interpretate este ignorat. De exemplu, prosperitatea menționată în 3 Ioan 1:2 se referă la bunăstarea spirituală și la o comunitate înfloritoare mai degrabă decât la bogăția financiară. În plus, Biblia prezintă multe exemple de oameni credincioși care au trăit în sărăcie, și chiar Isus însuși. Interpretarea simbolică a pildelor și promisiunilor biblice subliniază bogățiile spirituale, creșterea personală și slujirea altora ca adevărate recompense ale credinței. Bogăția materială, dacă există, este văzută ca un mijloc de a sluji lui Dumnezeu și de a face bine, nu ca un scop în sine. Folosind versete izolate din contextul lor general și ignorând pasajele care avertizează împotriva atașamentului față de bogății, propovăduitorii „Evangheliei prosperității” pun un accent disproporționat asupra lucrurilor materiale în detrimentul mesajului central al Evangheliei de iubire, iertare și slujire față de ceilalți. Avem de a face cu o utilizare manipulativă a versetelor biblice pentru a justifica practici financiare îndoielnice în vederea exploatării financiare a credincioșilor.
În „Evanghelia prosperității”, credința nu este doar o credință pasivă în Dumnezeu, ci un act de voință care permite cuiva să stăpânească realitatea materială. Credința este o forță capabilă să influențeze lumea fizică și să manifeste voința divină în termeni de bogăție și succes. Combinată cu acțiunea concretă – rugăciune, donație financiară etc. – , ea declanșează intervenția divină care aduce prosperitate. Credința puternică este astfel prezentată ca o condiție prealabilă pentru dobândirea bogăției, o convingere care se traduce într-o încredere neclintită în promisiunea divină a prosperității. Lipsa bogăției este lipsă de credință sau incapacitate de a folosi în mod corespunzător instrumentele spirituale disponibile. Astfel, adepții sunt încurajați să-și exprime verbal credința în bogăție și să afirme în mod constant convingeri pozitive cu privire la situația lor financiară. Se crede că vorbirea are o putere creatoare, capabilă să manifeste realitatea dorită. Mărturisirea bogăției, chiar și în absența dovezilor fizice, este văzută ca un act de credință care atrage prosperitatea. Repetarea afirmațiilor pozitive este așadar o modalitate de a programa subconștientul pentru a atrage bogăția și pentru a depăși îndoielile sau gândurile negative care ar putea împiedica procesul. În acest context, donațiile financiare către biserică sau cauze caritabile sunt considerate o „sămânță” plantată în tărâmul spiritual care produce o „recoltă” de binecuvântări materiale proporționale cu generozitatea donatorului. Dăruirea generoasă este o investiție spirituală care garantează rentabilitatea materială a investiției. Dăruirea nu este văzută ca un act altruist de caritate, ci ca un act strategic menit să stimuleze manifestarea prosperității. Dăruirea financiară devine astfel un rit esențial pentru accesarea binecuvântărilor divine, care întărește legătura dintre credință, generozitate și dobândirea bogăției.
De asemenea, rugăciunea nu este o simplă comunicare cu Dumnezeu, ci un instrument activ de influențare a realității materiale. Ea este o modalitate de a „porunci” lui Dumnezeu să binecuvânteze financiar credinciosul, bazat pe credința și ascultarea lui. Postul, la rândul său, este prezentat ca un sacrificiu care întărește rugăciunea și accelerează răspunsul divin. El este o demonstrație de devotament, întărind „valoarea” rugăciunii și sporind șansele de a obține prosperitate. Aceste practici sunt adesea combinate cu tehnici specifice de vizualizare și confesiune pozitivă, întărind credința în puterea gândirii pozitive de a atrage bogăția. Solicitarea explicită de binecuvântări materiale în schimbul darurilor financiare transformă însă relația spirituală cu Dumnezeu într-o tranzacție de afaceri. Rugăciunea devine un mijloc de a obține o „răsplată” divină, reducând dimensiunea spirituală a relației la un simplu schimb economic, iar postul, ca sacrificiu personal devine modalitatea de a crește rentabilitatea investiției credinței, accentuând aspectul comercial al spiritualității. Astfel, predicatorii „Evangheliei prosperității” exploatează vulnerabilitatea închinătorilor care caută speranță și soluții la problemele lor financiare. Promisiunea de bogăție și succes material este o pârghie emoțională folosită pentru a solicita donații. Responsabilitatea pentru prosperitate este pusă în întregime pe umerii individului. Lipsa prosperității este apoi interpretată ca o lipsă de credință sau de ascultare, creând sentimente de vinovăție și rușine. Acest mecanism întărește dependența de predicatori și încurajează donațiile financiare. În felul acesta accentul pus pe prosperitatea individuală ascunde problemele justiției sociale și cauzele sistemice ale sărăciei. Responsabilitatea pentru sărăcie este apoi pusă pe seama lipsei de credință, ignorând factorii economici și sociali.
Evanghelia prosperității este o manifestare flagrantă a materialismului religios. Ea stabilește o legătură directă, cauzală, între credință, practica religioasă – în special donații financiare – și dobândirea de bogăție, sănătate și succes. Prosperitatea materială devine astfel un semn tangibil al binecuvântării divine și o dovadă a sincerității credinței. Accentul excesiv pus pe prosperitatea materială denaturează mesajul central al creștinismului, care se concentrează pe iubire, slujire și mântuire spirituală. „Evanghelia prosperității” duce la o viziune superficială, utilitară a credinței, în care Dumnezeu este văzut mai degrabă ca un distribuitor de recompense materiale decât o sursă de iubire și har. Asocierea dintre darurile financiare și binecuvântările materiale deschide ușa către exploatarea financiară a credincioșilor creând în același timp o cultură a lăcomiei și a competiției în cadrul comunității. Evanghelia prosperității poate avea aspecte pozitive precum filantropia sau motivația de a reuși, dar legătura ei strânsă cu materialismul religios, ideea că bogăția este un semn de favoare divină induce justificarea inegalității sociale existente. Oamenii săraci sunt percepuți ca lipsiți de credință sau ca fiind prost răsplătiți din cauza eșecurilor lor spirituale minimizând factorii socio-economici care contribuie la sărăcie și creând un sentiment de vinovăție în rândurile persoanelor vulnerabile. Concentrarea asupra aspectelor materiale ale credinței duce la o spiritualitate superficială, în care experiența interioară și dezvoltarea spirituală sunt neglijate în favoarea urmăririi bogăției materiale.
„Evanghelia prosperității” are un impact profund asupra identității denominaționale, remodelând modul în care credincioșii își înțeleg credința și relația cu Dumnezeu. Ea nu este o simplă doctrină teologică, ci un sistem care modelează o anumită identitate religioasă, adesea marcată de căutarea bogăției materiale și a succesului. Identitatea credinciosului nu mai este definită doar de relația sa spirituală cu Dumnezeu și de angajamentul față de valorile tradiționale creștine, ci și – în primul rând – de nivelul său de prosperitate materială. Succesul financiar și material devine un marker al apartenenței și al evlaviei, creând o ierarhie socială implicită în cadrul adunărilor. „Evanghelia prosperității” funcționează ca un instrument de marketing religios. mișcarea folosește tehnici de marketing sofisticate pentru a atrage și păstra adepți. Predicatorii folosesc un limbaj puternic, emoțional, promițând rezolvarea problemelor materiale și împlinirea viselor personale. Accentul pus pe succesul imediat și tangibil atrage un public care caută răspunsuri concrete la dificultățile lui, adesea într-un context de insecuritate economică sau socială. Atmosfera entuziastă a serviciilor cultice întărește sentimentul de apartenență și sprijin reciproc, contribuind la păstrarea membrilor. Atitudinea diferitelor confesiuni creștine față de „Evanghelia prosperității” nu este însă uniformă. Unele confesiuni penticostale și nou-apostolice o integrează pe deplin în teologia și practicile lor. Pentru ei, reprezintă o expresie autentică a credinței creștine, o promisiune biblică de binecuvântare materială pentru credincioși. În opoziție, cel puțin discursivă, practicile fiind altele, multe biserici catolice, protestante și ortodoxe resping sau condamnă în mod explicit această învățătură, considerând-o o denaturare a Evangheliei, o reducere a credinței la o tranzacție financiară și o potențială sursă de exploatare și abuz.
Nu se poate nega faptul că unele biserici și organizații adepte ale „Evangheliei prosperității” se angajează în lucrări filantropice și caritabile. Ele oferă ajutor alimentar, finanțează proiecte de dezvoltare, construiesc școli sau spitale. Chiar dacă intenția din spatele acestor lucrări caritabile instituționale este adesea discutabilă, credincioșii care participă sunt motivați de un altruism autentic deși în realitate servesc în primul rând pentru a promova imaginea bisericii și a atrage noi adepți și donatori. „Evanghelia prosperității” își expune adepții la riscuri semnificative de exploatare financiară. Predicatorii, adesea foarte carismatici, încurajează credincioșii să facă donații mari, prezentând aceste daruri ca pe o investiție necesară pentru a primi binecuvântările divine. Presiunea psihologică îi determină pe cei mai slabi să se îndatoreze sau să-și sacrifice nevoile de bază. Spiritualitatea promovată este concentrată mai degrabă pe dobândirea de bunuri materiale decât pe dezvoltarea spirituală și morală. Succesul financiar devine principala măsură a evlaviei, devalorizând valorile solidarității, smereniei și compasiunii. „Evanghelia prosperității” justifică inegalitatea socială și economică, prezentând sărăcia ca un semn al administrării defectuoase a resurselor lui Dumnezeu. Această viziune dă vina pe indivizii săraci și înlătură responsabilitatea structurilor sociale care contribuie la sărăcie. „Evanghelia prosperității” contribuie, astfel, la o percepție stigmatizantă a sărăciei. Ea depășește sfera strict religioasă, împăcând chiar politic fundamentele justiției sociale și ale solidarității.
